Death

Scriu despre un performance pe care l-am vazut in internet pe pagina lui Vlad Basarab, http://www.basarab-art.com/ Este o trilogie: Death - Rebirth - Renastere.

Prima parte mi s-a parut destul de straightforward. "What these artists are trying to say"... eterna fraza. Criticul de arta sta la un un fel de amvon ca un orator funebru si anunta "what these artists are trying to say", dupa care se intoarce cu spatele si de pe banda inregistrata se aude o vorbarie fara noima, un fel de blabla pseudo-analitic cu termenii gaunosi ai criticii de arta etc. Intre timp cei doi artisti masoara niste tablii de gheata, le tot intorc pe o parte si pe alta. E clar ca e vorba de preocuparea cu arta ca un act steril si rece. Instrumentele sterpe ale artistilor sunt lupa, linealul etc.

Apar insa la un moment dat trei fiinte in negru cu un vas de cupru in care este un fel de supa pamantie cu niste granule in ea. Vasul e inmanat ceremonial artistilor si criticul emite un strigat isteric care le alunga pe cele trei aratari.

Cei doi artisti iau dintr-o data ciocanele si sparg gheata. Aici se produce schimbarea. Toarna amestecul din vas peste cioburile de gheata si le dau foc. E geniala flacara firava care incepe se arda pe gheata. Asistam la un act formidabil care se deschide la o multime de interpretari. Toata scena te poate duce cu gandul la actul lui Prometeu - focul e dus acolo unde Zeus (aici: criticul) nu doreste sa fie dus. Arta inteleasa astfel e o razvratire, artistul un transgresor, un capabil-de-orice, "what have we got to lose", spune unul dintre artisti la inceput. Asta e atitudinea din Sturm und Drang: hai sa sfidam zeii ca sa instauram noi ordinea noastra. Hai sa facem o arta care sa ne incalzeasca, chiar daca spiritul dominant in lumea artei e unul glacial. Hai sa spargem cu ciocanul ce a fost ca sa ne facem o arta dupa gustul nostru.

Dar nu-i chiar asa. In mod surprinzator, marele act nu pare sa faca mare valva. Nu exista nici un public care sa observe si sa aclameze "minunea" focului pe gheata. Doar criticul impasibil din fundal caruia oricum nu ii prea prieste intorsatura pe cara au luat-o lucrurile. Atat doar ca focul ii astupa gura: criticul apare cu o fasie lata de leucoplast pe gura. Mi-a placut si fotografia cu criticul facut "mundtot".
Artistii insisi se invelesc in niste saci, dispar in anonimitate, se intind langa focul pe care l-au aprins. Prezenta lor se stinge odata aprins focul. Deci nici vorba de Prometei. Nu are loc aici, ca in balada lui Goethe, o afirmare a individualitatii artistului care a comis marele act, care a spart gheata. Tonul e estompat, fara patosul gen Sturm und Drang, fara eroi, fara cultul personalitatii marelui deschizator de drumuri etc - poate nu intamplator sunt doi artisti in performance, nu doar unul.

Criticul indeparteaza sacii de pe scena. Interesant ca se aude un metronom - insa fara muzica - alt instrument de masurare care nu are ce masura. Poate o fi si asta o metafora a inutilitatii criticii, a inadecvarii mijloacelor sale in fata artei. In fine. Criticul se intoarce la amvonul sau, unde insa nu isi mai are rostul si deci paraseste si el scena, exit.
Mai ramane doar muzicianul de la keyboard, care nu a cantat insa nimic pe tot parcursul scenei. Acum, la final, muzicianul se inclina adanc in fata publicului si pleaca si el. Se aude o piesa melancolica. Oare de ce capata atata importanta muzicianul care se apleaca la final dupa ce nici macar nu a cantat nimic? Muzicianul e singurul dintre cei prezenti pe scena care interactioneaza cu publicul. Poate ca prin gestul asta sparge iluzia teatrala care s-a instaurat pe scena. Am asistat la o scena in care au fost implicate tot felul de personaje, dar acum, cand se apleaca in fata noastra muzicianul, ne reamintim de propria noastra prezenta. La asta am sa ma mai gandesc.

Ramane in final focul aprins in mijloc si fotografia proiectata in fundal cu cei trei artisti. Cine e al treilea? O fi imaginea asta pe post de poza de pe piatra funerara? Sunt influentata de Pomenire, celalalt performance al lui Vlad Basarab pe care l-a facut recent la galeria Simeza aici in Bucuresti. Despre care poate am sa scriu alta data, poate.