Barocul din Satyricon, cu stupoare

Nu că l-aş fi citit pe Petronius, doar un articol foarte accesibil şi pentru cei mai neiniţiaţi în literatura antică precum sunt eu, scris de Alexandra Ciocârlie: Viziunea teatrală în Satyricon din volumul Şi totuşi, clasicii... apărut la editura Cartea Româneasca in 2007.

Descrie autoarea banchetele date de personajul (secundar, din câte am înţeles) Trimalchio, libert parvenit şi dornic de a se profila social, modul cum le pune în scenă în aşa fel încât să îşi surprindă oaspeţii-spectatori şi să îi menţină într-o stare continuă de supans şi uimire, pentru că lucrurile niciodată nu sunt ceea ce par a fi.

Or eu, citind descrierea asta, am încercat la rândul meu o stare de stupoare, dîndu-mi seama cît de apropiat e stilul acesta teatral şi iluzionist de sentimentul care domină arta barocă.

Iată încă o surprinzătoare descoperire pe care o datorez hazardului, mai bine zis lecturilor mele dezordonate şi impulsive. Mă tot supăr că nu mi-e cu putinţă să rezist tentaţiei de a scoate sâmbătă dimineaţa o carte oarecare din bibliotecă, chiar dacă încă nu am terminat cele trei sau patru cărţi pe care le citesc în mod oficial şi declarat, şi pe care poate nu le mai termin niciodată dacă trec prea multe dimineţi de sâmbătă cu risipirile lor. Dar uite că se întâmplă să fie şi benefică dezordinea şi am dat de acest articol chiar acum când mă preocupă lucrurile astea.

Hai să dau câteva exemple care mi se par mie reprezentative ale spiritului baroc din Satyricon (direct in formularea autoarei):
"Înainte de a intra în sala banchetului, invitaţii se pomenesc in faţa unui câine uriaş pictat in trompe l'oeil. Avertismentul nu este lipsit de importanţă: de aici înainte ochiul va fi mereu pus la încercare, nimic nu se va dovedi în realitate ceea ce a părut a fi iniţial."

Aici poţi să te gândeşti fără un efort prea mare de asociere la obsesia barocă a aparenţei înşelătoare. În Quijote obsesia asta e exploatată comic: Quijote n-ar fi Quijote fără permanenta suspiciune faţă de lumea aparentă, căreia prin default nu poate să îi dea crezare. Morile de vânt nu au cum sa fie mori de vânt, tocmai pentru că au această aparenţă, căreia nu trebuie să-i cazi in mreje dacă dai dovadă de circumspecţia necesară omului baroc, încercat în înşelătoriile percepţiei imediate.
În registru religios teama aceasta este formulată de Baltasar Gracian în Agudeza y arte de ingenio (ingenio, rudă cu engaño). Diavolul îşi însuşeşte aparenţe variate in lume pentru a-l duce pe credincios in eroare.

Sau o ceartă între doi scalvi care trebuie să servească apă şi până la urmă îşi sparg unul altuia carafele de apă, din care ies stridiile, şi reiese că scena a fost rezultatul unui exerciţiu ingenios de regie cu scopul de far stupir.

Sentimentul de viaţă al personajului Trimachio este îmbibat de conştiinţa faptului că poziţia fiecăruia in societate poate fi efemeră, sclavul poate ajunge cavaler, dar poate şi invers. De aici nu e decît un pas pâna la sentimentul eminamente baroc că toţi jucăm un rol in theatrum mundi (Calderon, La vida es sueno) şi că foarte uşor s-ar putea substitui o persoană alteia.

Pe lângă "farsele culinare" din Satyricon, tot baroc este în roman şi gustul gazdei şi al oaspeţilor săi pentru jocul de cuvinte, pentru exploatarea dublului sens, a ghicitorii. Mă gândesc la agudeza lui Gracian, Scharfsinn, poezia cifrată a lui Gongora, în general arta barocă ce creeaza o plăcere bazată pe "ambiguitatea limbajului, pe capacitatea cuvântului de a desemna realităţi diferite, altele decât cele presupuse iniţial".

Renaştere, manierism, caravaggianism, academicianism, baroc, clasicism şi neoclasicism...

Totul a început când am fost la Prado şi la Reina Sofia în vara asta, şi mi-am cumpărat Como leer la pintura şi Guia del arte şi m-am străduit ici şi colo să mă pun în temă cu arta de dinainte de secolul 19, ca să nu mă mai simt atât de străină când intru într-un muzeu, şi am citit cu mare folos despre reguli de compoziţie, perspectivă, despre evoluţia reprezentării fiinţei umane, despre despre marile genuri ale artei, despre şcoli de pictură, şi am căutat să înţeleg naraţiunea din spatele temelor mitologice şi biblice reprezentate în Historienbilder, şi m-am mai dumirit cum poţi de exemplu să identifici un Sfânt Francisc su un Ieronim sau o Suzană, etc...

Bineînţeles că mi-am amintit şi de ce am învăţat la Poppenberg despre Siglo de Oro şi despre baroc, despre Quijote, Baltasar Gracian etc. Cu siguranţă Poppenberg a vorbit de înrudirea dintre baroc şi Satyricon, dar nu mă aşteptam să fie atât de evidentă.

Apoi mai joacă un rol în stupoarea cu care am citit azi dimineaţă articolul despre Satyricon prelegerea foarte interesantă la care am fost ieri la Muzeul Naţional de Artă despre Artele Barocului Italian - Retorică şi spectacol susţinută de Cosmin Ungureanu pentru cuatro gatos cum s-ar spune. Am fost foarte plăcut surprinsă de oferta educativă a muzeului, de profesionismul cu care a fost organizat evenimentul, chiar dacă în ce priveşte publicitatea, lucrurile par a fi lăsate la voia întâmplării. Mal wieder, also, hazardul şi aparenţa...